Delta Dunării, tărâm de basm pentru turişti, trai greu pentru localnici – Telegraf

Cu clădirile spectaculoase de pe faleză lăsate în paragină, Sulina este salvată de vecinătatea cu Delta Dunării. Chiar dacă nu s-a mai făcut vreo lucrare de întreţinere pe zecile de canale, zona rămâne un adevărat paradis al naturii. Iar locul unde Dunărea se întâlneşte cu marea întregeşte o imagine de basm. Cu un asemenea “patrimoniu”, turismul trebuie să fie la cele mai înalte cote. Refacerea falezei aproape de felul în care arăta în urmă cu un secol, păstrarea tradiţiilor locale, programe speciale pentru turişti sunt lucruri ce ar schimba faţa oraşului şi l-ar transforma într-o destinaţie turistică de vis. Până atunci, nu ne rămâne decât să sperăm că Delta Dunării nu va dispărea.

Dacă Sulina poartă urmele timpului, multe dintre clădirile reprezentative fiind în paragină, împrejurimile încântă. Delta Dunării se desfăşoară în faţa ochilor în toată splendoarea ei, frumuseţea sălbăticiei întregii zone rezistând încă asaltului uman. Nu aveam cum să ratez o astfel de experienţă, aşa că am plecat cu barca de la cheu din oraş direct spre reţeaua de canale, ascunse între stuful înalt. Nu singur, pentru că sigur m-aş fi rătăcit. Nu există prea multe indicatoare, iar dacă te-ai pierdut seara şi nu ai semnal la telefonul mobil, rişti să rămâi pe apă până dimineaţa. Bărcuţa cu motor a pornit în trombă şi, după ce am ieşit de pe Dunăre, peisajul s-a schimbat. Stuf, mulţi nuferi, şi albi, şi galbeni, păsări de un albastru ţipător, egrete, ulii. Şi multă linişte. Treptat, canalele au început să se îngusteze. M-am gândit că este pur şi simplu vrerea naturii, dar explicaţia venită de la localnicul aflat la cârmă m-a lăsat fără replică: “De la Ceauşescu încoace, nu s-a mai făcut nimic. Canalul acesta avea peste 15 metri lăţime, acum au mai rămas doar vreo 3 metri. De ce? Pentru că nu s-a mai făcut nicio decolmatare. Nimeni nu-şi bate capul cu acest lucru şi riscăm să se închidă, aşa cum s-a întâmplat şi cu altele. Uite cum este apa, foarte tulbure şi plină de nămol. De aceea, începe să miroasă urât şi nici nu se mai găseşte peşte”.

Referirea la Ceauşescu mă face să-mi dau seama cât de mult s-a schimbat viaţa celor din aceste locuri în ultimele aproape trei decenii. În rău. Nu mai au acces la peşte, nu mai au unde să muncească, canalele Deltei li se închid în nas. Pentru un turist, este doar o experienţă. Pentru ei, este o viaţă mult mai grea.

LINIŞTEA DE LA SCHIT

Ne plimbăm pe canale, trecem de sătucul Cardon, iar după câţiva kilometri ni se iveşte în faţă Mănăstirea Buna Vestire. Schitul călugărilor, aşa cum îi spun localnicii. Oprim barca la un mic ponton şi plecăm pe jos spre schitul aflat în apropierea Pădurii Letea. Peisajul este idilic. Linişte, nisip, apă, pădure. Trecem prin mijlocul unei cirezi de vaci, care ne privesc ciudat. Nu le vizitează prea multă lume. Şi la schit este linişte, nu găsim niciun călugăr. La poartă, o cruce din lemn, lucrată manual, cu Isus răstignit. În curte, multe materiale de construcţie, semn că se lucrează la extinderea clădirilor. Sunt 14 ani de când a fost sfinţită mănăstirea şi mai sunt multe de făcut. Plecăm cu sufletul liniştit şi cu mintea mai relaxată.

Nu departe, ne întâlnim cu unul dintre cele mai vechi faruri din Deltă. A fost construit în 1887 de Comisia Europeană a Dunării, iar pe exterior încă se mai păstrează inscripţiile celor ce au participat la ridicarea sa. A funcţionat până în 1922, când au demarat lucrările de prelungire în mare a digurilor gurii Canalului Sulina, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost folosit de către germani ca punct de observaţie. Declarat monument istoric, farul încă rezistă, dar starea sa se degradează din ce în ce mai mult.

UNDE DUNĂREA SE OPREŞTE ÎN MARE

Ne continuăm plimbarea pe canale şi mergem spre graniţa cu Ucraina. Graniţa naturală, formată de Dunăre. Pe unul dintre canale, un mic punct de frontieră românesc, plutitor, ni se solicită actele de identitate şi suntem sfătuiţi să avem grijă. Să nu trecem în partea greşită a Dunării. La capătul canalului, un copac cu rădăcini uriaşe este bine înfipt în apă. “Pe vremuri, veneam aici şi pescuiam. Prindeam tot felul de peşti, de la crap până la somn. Acum nu prea mai sunt”, îmi spune cârmaciul. Ieşim un pic pe Dunăre, tragem cu ochiul spre Ucraina şi ne întoarcem pe canal. Un mal este românesc, celălalt ucrainean. Vedem borna colorată în galben şi albastru. Cea tricoloră nu există. Continuăm plimbarea şi ieşim de pe canale într-o mare de apă acoperită de frunze de nuferi şi alte ierburi. Imaginea este feerică, iar sutele de păsări întregesc priveliştea de basm. Ne apropiem încet de o colonie mică de pelicani, care îşi iau zborul cu un fâlfâit puternic de aripi. Ceva mai departe, zeci de lebede se plimbă liniştite pe apă, în timp ce raţele sălbatice îşi caută locul în stuful de pe margine.

În zare se vede locul unde Dunărea se întâlneşte cu marea. Alegem o altă rută, pentru că sunt valuri mari şi am fost avertizaţi că este un pic cam periculos. După o scurtă incursiune pe canale, ieşim din nou pe Dunăre, cea sistematizată şi îndiguită. Peste digul de piatră se vede marea, iar imaginea pare incredibilă. Mergem aşa, cu ochii aţintiţi spre mare, până la farul cel nou, aflat chiar la intrarea pe Canalul Sulina, la doar câteva zeci de metri de zona unde Dunărea îşi termină călătoria de mii de kilometri. Este destul de nou, inaugurarea având loc în 1983, iar acest lucru se vede în arhitectura sa. Nimic spectaculos, utilitatea a fost pusă pe primul plan.

FARUL AJUNS ÎN ORAŞ

Ne întoarcem spre Sulina pe lumină, ceea ce-mi permite o scurtă vizită la cel mai faimos far al oraşului. Farul Comisiei Europene a Dunării. Iniţial, a fost amplasat în apropierea punctului de vărsare a Dunării, dar expansiunea uscatului face ca acum să fie la peste un kilometru de ţărmul mării. La parter, adăposteşte un muzeu dedicat chiar comisiei, dar există şi o parte importantă amenajată în memoria scriitorului Jean Bart. Urc pe scara de fier până la punctul cel mai înalt, unde se poate ieşi pe platforma circulară rezervată vizitatorilor. De aici se vede tot oraşul, cu micile căsuţe ale pescarilor, dar şi clădirile de pe faleză, majoritatea în paragină.

Construit încă din 1870 de către otomani, farul a intrat în administrarea comisiei europene 9 ani mai târziu. S-au efectuat mai multe lucrări de modernizare de-a lungul timpului. După desfiinţarea comisiei, în 1938, a fost preluat de autorităţile locale, iar câteva decenii mai târziu a devenit monument istoric. Restaurat în 1997, a fost transformat în muzeu, ceea ce este şi azi.

TRADIŢIA SE PIERDE

Este ultima seară în Sulina şi profit pentru a mă plimba pe străzile pline de praf. Bătăile unei tobe, însoţite de muzica zgomotoasă a acordeonului, se aud de pe o stradă alăturată. Este o nuntă, cu un mic alai. Nu văd haine populare ale zonei, semn că tradiţiile nu mai sunt păstrate ca pe vremuri. Bănuiala îmi este confirmată de tanti Marica. Are 72 de ani şi cântă în corul ruşilor lipoveni din Sulina. “Fetele tinere nu mai vin pe la cor, s-au schimbat vremurile. Dar încă mergem la festivaluri. Luna trecută am fost la Sighişoara”, îmi spune mândră tanti Marica, născută şi crescută la Sulina. Pentru ea şi cei care au prins vremurile strălucitoare ale oraşului, decăderea micului port cosmopolit este şi mai dureroasă. Pentru noi, oaspeţii vremelnici ai acestor locuri, este doar o constatare tristă a ceea ce înseamnă trecerea timpului şi lipsa de interes. Noroc că în jurul Sulinei există Delta Dunării. Cât o mai rezista şi ea...

Let's spread the love!


Learn How To Be #1 on Google Results


Source